Meseria de părinte!

Ghid de “consiliere” al părinților

Când aduci pe lume un suflet nou, nu te pregătește nimeni pentru ceea ce înseamnă a fi “părinte”.
Încă trăim în tipare în care dacă îi oferi un loc unde să doarmă,mâncare și hainele nu îi lipsesc,plus două trei jucării,ai deja rețetă perfectă să crești un copil de succes.
Din păcate aceste învechite idei,deși stau la baza piramidei nevoilor fiecăruia din noi, nu sunt îndeajuns pentru a ne dezvolta și pe celelalte planuri ale existenței.
Am mai auzit la multă lume care preferă ideea de familie numeroasă “ că acolo unde mănâncă doi , e loc și pentru al treilea” și din nou confuzia de unde am pornit că noua că oameni ne este îndeajuns dacă nevoile de bază că hrana, locuință și îmbrăcămintea și dacă pun restul în balanță, mulți vor spune că e “un moft”.
Revenind la nevoi, stau și mă întreb câți din noi, crescând cu mai multe sau mai puține împliniri materiale, au fost vreodată întrebați : “ Cum te simți astăzi?” sau “Te iubesc?”..
Bineînțeles mulți vor spune, ce fel de întrebare e asta “cum te simți”, din moment ce ni se oferea suportul material “ a simți” era considerată un fel de slăbiciune că să nu mai discutăm despre “a plânge” care pentru fete era un “moft” și pentru băieți era o “slăbiciune” că despre iubire dacă ajung să dau un “search” în trecut apare clar “copilul se iubește doar în somn” sau “ nu “ ce îl iubești atâta că devine prea alintat”..și clasica frază de început “noi pe vremea noastră”…
Ei și ce a ieșit din acele generații, păi în primul rând niște modele de părinți care au venit cu aceste instrucțiuni de a nu își iubi prea mult copiii unu la unu cât și în văzul lumii pentru că e considerat alint, unde “te iubesc” este un fel de parafrazare dintr-un film franțuzesc cu coloana sonoră de “Edith Piaf”,unde copiii dacă plâng li se spune “TACI, ce tot plângi atâta,a murit cineva?” de parcă e ok să iți exprimi emoțiile doar în cazul în care iți moare cineva drag sau mai rău, dacă te îmbolnăvești sau pierzi ceva de ordin material.
Și astfel apare frustrarea în generația de astăzi, generația nouă, care a crescut învățând că iubirea și emoțiile sunt pentru oameni slabi și între părinți și copii există o relație de subordonare.Am întâlnit prea mulți copii răniți și schingiuiți emoțional din lipsa afecțiunii parentale.Prea mulți copii abandonați de părinți plecați să asigure acel necesar material din bază nevoilor, că și cum restul sunt mai puțin importante.Și ne mirăm de ce generația care vine este una destul de superficială, ancorată în carnal, în vicii care să le umple golul lăsat de plecarea părințiilor în alte țări sau de plecarea la ceruri a bunicilor care s-au sacrificat să îi crească în astfel de circumstanțe.
Alergăm toată viață după “ a avea” și uităm a mai “simți” și ne mirăm de ce ai noștri scumpi copii, deși le oferim de toate din punct de vedere material, nu ne respectă, nu sunt apropiați de noi, preferă să își deschidă sufletul străinilor și nu apreciază “sacrificiile” noastre pentru a le oferi confortul, dar niciodată nu cred că ne asumăm cu adevărat că suntem responsabili pentru aceste efecte ale unor traume latente în acești copii.
Da, nu iți explică nimeni ce înseamnă a fi părinte și nu vine cu un ghid de instrucțiuni, însă ar trebui să fie o noțiune de bun simt să înțelegem că până și existența noastră aici, pe pământ a fost tot din iubirea pentru creație, noi la rândul nostru am zămislit acești copii, care la rândul lor tot din iubire au venit pe lume, indiferent de circumstanțe,pentru că ei sunt parte din noi și din sufletul nostru.Și atunci de ce este atât de greu să îi iubim pe ei?E destul de simplu pentru că la rândul nostru perpetuam un tipar în care iubirea apare în plan cel puțin secundar dacă nu chiar terț și unde nevoile materiale primează pentru că ne interesează mai mult a deține a face decât a fi și a trăi, crezând că ele sunt îndeajuns să ne umple golurile pentru că cei dinaintea noastră nu au avut destule și poate undeva în timp s-au mai și iubit dar iubirea nu ține de foame.Triste concluzii generaționale avem.Și odată cu bagajul genetic le transmitem mai departe, o fărâmă din acea conștiință merge tot mai departe.
Copii noștri sunt expresii vii a tot ce a existat de la început, a tot ce există prin ceea ce suntem noi că indivizi din momentul în care linia noastră generațională a fost creată și cel mai profund e că suntem expresia părinților noștri.De multe ori nu realizăm cât de multe plasăm involuntar pe copiii noștri și în primul rând, așteptările noastre, frustrările unor vieți poate neîmplinite, nevoile emoționale pe care niciodată nu am fost capabili să ni le împlinim și uite cum din țoață ecuația asta apar tot felul de dizarmonii și dezechilibre în aceste suflete mici și fragile care sunt copiii noștri.Și ajungem să ne mirăm că au tot felul de tulburări, de boli fizice și carențe de tot felul în organism.
Organismul este o expresie vie a cine suntem dar și a ceea ce avem nevoie, tot ce este în interior, se manifestă și la exterior, fie el bun sau rău, ajungem să ne mirăm că ne schimbăm că oameni de la o zi la alta deși suntem adulți.Imaginează-ți ce rată agravantă de dizarmonie poate avea un copil care are o personalitate atât de ne-coaptă și un suflet atât de fragil.
Aud des vorba, “copiii absorb că un burete” sau “copiii sunt expresia părinților”, adevărat dar în același timp complet fals, de multe ori acești copii sunt expresia părinților nu pentru că suntem noi responsabili de un comportament anume care îl afișăm în fața lor ci tocmai pentru că ei vin deja cu acel bagaj genetic, acele traume nerezolvate de care noi poate nici nu suntem conștienți și când spunem că aceștia “absorb” nu fac referire la clasicul “ imită comportamente sau preiau”, la nivel cognitiv-comportamental, Bandura deja ne explică cum funcționează acest mecanism, eu mă refer la faptul că tot ceea ce noi avem refulat pe interior, acea energie negativă stagnantă se propagă pe acești copii ei absorbind toate acele frecvențe negative.Noi nici nu conștientizam cât anume din ce simțim sau gândim transmitem și cât de important este să încercam să ne rezolvăm problemele personale, pentru a nu le transmite și celor dragi.
Cred că una din cele mai importante condiții pentru a reuși în “meseria” de părinte este de a porni totul din iubire, de la ideea de a face un copil și până la cea de a îi insufla acea iubire și de a îi călăuzi pașii arătându-i defapt ce înseamnă iubirea și nu satisfacția materială sau comoditatea.Dacă am ști să iubim corect am fi mai sănătoși,dar suntem bolnavi să iubim condiționat: dacă nu faci aia nu iți cumpăr aia, dacă nu iei nota aia nu te mai iubesc, dacă te duci cu persoana X nu mai ai ce caută înapoi,NU, iubirea nu înseamnă a sufoca pe cineva, a îi impune, a îl condiționa că tu i-ai dat viață.Am zis și o mai repet, COPIII noștri deși i-am făcut noi, aceștia NU NE APARȚIN, ei sunt daruri are Universului, indiferent în ce formă vin.
Știu că nu e ușor, pentru că și noi suntem părinți și uneori pare peste puteri să faci față la tot ceea ce vine, însă cu iubire, răbdare și încredere în Divinitate e un drum pe care vei merge sigur călăuzit de un Părinte Universal care a avut o rețetă când ne-a creeat și sigur te vă ajuta dacă îi ceri sprijinul!
Iubirea este răspunsul!